Pss. Felină. Verzi.

Image

Pss”…și ea se întoarse tacticos. Ochii ei verzi de felină mi-au spintecat mintea și m-au făcut să uit ce voiam a spune. Jaluzelele trase sporeau atmosfera obscură. Bananele verzi stăteau pe măsuța de cafea lângă o cutie goală de praline. Dresul aruncat pe spătarul scaunului completează dezordinea din cameră. Degeaba voiam să o fac să se simtă mai bine, mai zdravănă, când abia ajunsese de la școala în care aflase de el.

„Știi? Chiar semeni cu o pisică…”, dar era prea îngândurată să audă ce spuneam eu. De la o vreme s-a metamorfozat, dar nu din omidă în fluture. Nu simțea în niciun fel aroma florilor și-a vieții, ea doar își risipea tinerețea și alerga printre necunoscuți ca să-și caute consolarea. Nici alunele sărate n-o mai îmbărbătau, nici legănarea vântului de seară printre copacii desfrunziți, nici o plimbare cu mașina către apusul de la marginea orașului…nimic din ce-i plăcea odinioară, iar eu nu o mai puteam citi în niciun chip și nicio lupă nu m-ar fi putut ajuta.

Iubirea, e prea crudă. Nimic nobil în ea…desparte oamenii și îi face să se schimbe pentru totdeauna. Niciodată o rană adâncă nu se va putea vindeca în totalitate și nici nu va exista suficientă pudră pentru a o masca. Iubirea intensă te schimbă din toate punctele de vedere, dar te poate face mai bun, mai complex ca ființă umană.

Așa și pentru ea…Zâmbește mai rar acum, iar mintea îi e infestată cu fanteziile nou desoperite. Nu îi e jenă de nimic și nu se sfiește de vulgaritate. A mai urcat o treaptă către maturitate și timpul acum îi pare că stă în loc. Un an și nimic mai mult îi desparte. El îi dă atenția cuvenită, dar nimeni nu știe dacă mai râvnește după pielea ei proaspăt epilată, după puloverul ei îmbibat de parfum sau e doar un joc de-a prinselea…Știi tu, care pe care…who is first…Cândva, prea naivă ca să-și dea seama, accepta totul cu ușurință. Acum, acceptă totul din neputința de a se împotrivi. Inima o ia la goană și mintea, oricât de rațională, nu o poate împiedica din cursa de o sută de metri. 

Confuză, ar prefera iubirea și nu prietenii, dar mereu alege invers. Știe perfect că nu poți să renunți la caracterul ei infatuat, de care ai atâta nevoie. Știe că nu poți să dai cu piciorul la 10 ani și știe că o iubești așa cum e. Vrei să iei frâiele vieții ei și să o conduci printre eșec și speranță așa cum crezi că e mai bine, dar niciodată nu vei știi ce se naște în sufletul ei, ce îi e mai bine.

Te duci în oglindă și-ți pui întrebarea: „Ce vreau”…un cer înnorat cu ploaie și frânturi de fulger sau soare prins în păr și un nor de smântână pe umărul drept? Pare că avem o diversitate în alegeri și decizii de făcut, dar în mare parte ele se limitează doar între bine și rău. Te înțeleg, mă înțelegi…știi ce gândesc și știu că suferi. Ciorba din lacrimile tale nu mă mai înduioșează deloc acum. 

 Pisicile cad mereu în picioare. Da, au 9 vieți. Dar tu de câte ori ai căzut din neatenția altora și din lipsa lor de grijă? Nu vreau să pierzi bucăți din tine, care te fac unică și autentică și să ajungi la ultima viață a personalității tale. Fii puternică și alege: bine sau rău?

Image

for C.

 

Advertisements

Să fiu Cer.

Image

S-a pornit ploaia. Sute de picături calde îți lovesc trupul ostenit de la atâta alergat. Îți tragi suflul într-o scară de bloc și parcă îi ești recunoscător pentru adăpost. Acum poți să stai liniștit și să îți aranjezi firele rebele de păr, ude și răvășite de la furtună. Uneori un fulger mai săgetează cerul, iar când „beat-ul” tunetelor se pornește ai privilegiul de a urmări concertul rock al naturii. Da, ușor ușor ai impresia că își ia adio și vrea să te elibereze din închisoarea improvizată în ultimele 30 de minute, dar tocmai atunci norii încep să țipe și mai tare. Ești singur în cartier, pe stradă, în fața interfonului ruginit și aștepți ca cerul să-și revină din depresie. Te-ai săturat de toanele lui care-ți strică după-amiezile și serile de vară, care nu te lasă să hoinărești printre clădirile orașului tău și care te împiedică să ajungi la întâlnirile importante. „Blestemat să fie el!”, strigi în capul tău, fără rost, căci cerul nu se blesteamă. El nu suferă, căci asupra lui n-au ce rele să se abată. Totuși plânge, se îneacă în proprii picuri, urlă din toate adâncurile lui și se răzbună pe noi. Da, se răzbună, chiar dacă nu are niciun motiv. În momentele de izolare vrei să fii și tu un Cer. Să îi răvășești pe oamenii pe care nu-i cunoști, dar pe care i-ai dori aproape. N-ar fi mai ușor să trimiți o adiere de vânt, să-i ciufulești bretonul dat cu gel și să-l scoți puțin din pepeni? N-ai vrea să pornești o furtună și să îl ții captiv? Oo da, ce bine ar fi să îl iei pe sus într-o tornadă și să-l arunci în capătul celălalt al lumii. Un individ orgolios n-ar trebui să fie Cer, niciodată! Dar eu vreau. Și nu doar să fac zile negre parșivilor sau glume pe seama naivilor. N-o să fiu o Ran a cerului și nici n-o să-i înec pe oameni cu valuri de furtună. Mi-aș dori să fiu cer pentru un singur motiv: să îmbrățișez întreaga lume. Cerul mai are și momente de tandrețe, zic. Of, ce n-aș da să simt iubirea, ura, optimismul, urâțenia, simțul umorului, aroganța, zâmbetul, viața și moartea, liniștea, pacea, puritatea, tristețea și dezamăgirea mixate într-o mângâiere supremă și să știi că îmbrățișând lumea, îți strângi în brațele nemărginirii și iubirea râvnită.

Ploaia te provoacă să visezi, dar parcă tot cerul o pune să facă asta. Te vede în fiecare zi și te cunoaște mai bine ca oricine. Te ademenește într-un joc de-a leapșa și nu te mai lasă să pleci acasă odată cu înserarea. Ce dacă acum caloianul a fugit și tu nici măcar nu-l mai vezi? Crezi că se joacă pititea cu tine? nici gând…poate pititea psihanalizei propriei tale minți.

Image

   Îmi spun: „Gata, m-am săturat! Un dans în ploaie nu strică deloc. Cer n-o să fiu și udă o s-ajung acasă orice ar fi…”. Dar nu știam că Cerul a reușit să îmi citească și gândurile și că și-a concentrat toate râurile asupra-mi. Mi-am luat avânt să sar peste lacul destul de adânc, format poate din „preamulta” mea meditație și chiar atunci o umbrelă neagră, sobră apare din colțul șoselei. O umbrelă veche și credincioasă, menită nu doar să-și protejeze stăpânul ci și să-i ascundă chipul, poate să-l mistifice în ochii trecătorilor. Fără să spună vreun cuvânt, doar cu o ușoară aplecare a capului mă invită să-i fiu însoțitor. Mă simt nevoit să-i mulțumesc, dar rock-ul s-a făcut deja o simfonie ce se îmbracă în liniște și niciunul dintre noi nu ar fi vrut să întrerupă concertul.

„Cred că Cerul s-a plictisit de mine și m-a trimis acasă…”