Matei și UNIVERS(al)itatea.

Image

Am plecat din nou către aceeași Universitate.  Timpul de așteptare de pe peron îmi ucide și azi speranțele de a vinde ceva. E așa de pustiu încât gândul de moarte mă cuprinde. Mă gândesc la Săftica, dar îmi aduc aminte doar de Matei. Nu înțeleg cum am fost atât de stupid încât l-am pierdut și pe el. De fiecare dată reușesc să dezamăgesc persoanele la care țin cel mai mult. Poate ăsta e motivul pentru care nu îmi place să am prieteni și am renunțat la gândul de a fi o persoană sociabilă. Îmi urlu în tăcere greșelile și mă obișnuiesc cu gândul că poțiunea creativă stă în durere și-ntr-o cană de ceai. „Fiecare zi începe cu mâine”, deci mai am timp să mă schimb. „De mâine o să ies în parc și-o s-o sun pe Catia, mi-e dor de ea!”, dar mereu diminețile târzii mă împiedică să ridic receptorul și să-i spun de fapt de ce am respins-o.

De curând m-am regăsit în amicul mai mic cu jumătate de deceniu. Mă întâmpina mereu la colțul artistului, aproape de scările metroului. Din când în când- de obicei întâziam- mă aștepta cu mâinile mânjite de vopseaua cu care făcea demonstrații trecătorilor, cu gândul de a mă înveseli la vederea unui grup de oameni atrași de șarmul lui. Prea fermecător și totuși, lipsit de prieteni ca mine. Inteligența lui îi făcea pe tineri să-l evite, farmecul atrăgea invidie, iar părul ciufulit, perechea de ochelari fără ramă și puloverul larg, lăsat descheiat, respingea fetele în căutare de „neprevăzut”, cu toate că o persoană mai schimbătoare și surprinzătoare ca Matei nu mai întâlnisem vreodată, până acum. Nu văzusem niciodată o persoană care să citească oriunde apucă, chiar și pe bordura trotuarului, mai mult decât mine, mai profund decât oricine. Mintea lui absoarbe tot, din orice domeniu. Zâmbește nonșalant când tipele de la „Științe Politice” trec pe lângă  noi privindu-ne nu tocmai în cel mai plăcut mod. Glumește pe seama defectelor lui și visează cu ochii deschiși să zboare în Univers și să adune stele. Din păcate a trecut de Univers și a ajuns la UNIVERSitate, trecând print UNIVERSialitate.

Săptămâna trecută, cu spiritul lui spontan și priceperea-n cuvinte mi-a vândut un tablou pe o sumă impresionantă din care aș putea cumpăra poate 4 pânze noi. Mi-a călcat pe orgoliu cu tenișii lui murdari și neîngrijiți și de aici a început totul. N-am vurt să recunosc că e un mai bun psiholog decât mine și că mă depășește în tot ceea ce face, mai puțin în artă. E un nonconformist agreat de societate într-un mod nemaiîntâlnit. Îmi aducea aminte, deseori, de domnișoara Catia, al cărei nume l-am pomenit mai devreme. De multe ori m-am gândit că s-ar potrivi, căci ea, în clasicismul său, nu se rușinează a purta ghiozdan și teniși la facultate și nici n-o interesează dacă ceilalți îi râd în față când le vorbește despre istoria artelor și aplicabilitatea ezoterismului. Dar iluzia se destramă rapid, căci sunt conștient că s-ar distruge singuri, fiecare pe el însuși…ori reciproc. Două forțe mari produc în univers o explozie mai mare decât mi-aș putea închipui cu imaginația mea de muritor, iar noi n-avem nevoie de-un „Big-Bang”; plus că înc-o iubesc.

Continuănd să mă încăpățânez la fiecare concluzie trasă de Matei,am ajuns să nu mai scot o vorbă și să atrag în jurul nostru o atmosferă prea greu de suportat. Fără să spună nimic, își aranjează ochelarii, își reia privirea vigilentă cu care l-am cunoscut și pleacă.  Ultima imagine, ce se derulează ca un film prost atunci când îi pronunț numele,e plină de ceața din țigara lui, ceață prin care se zărește timid părul castaniu. Atât și nimic mai mult.

-Păcat! Era un băiat bun și puteam ajunge prieteni pe viață, ca în poveștile pentru copii, spun cu voce tare, puțin agitat, către un domn cu servietă,aflat în trecere.

M-a durut că l-am pierdut și pe el, ca pe toți ceilalți. Dar oare nu-i mai bine să îi lași să plece decât să le transformi viața într-una ca a ta? Catia e norocoasă că nu m-a ascultat niciodată și nu mi-a luat în seamă prostiile. Matei o s-o întâlnească și o să vorbească despre mine așa cum eu am vorbit cu el despre Catia. Lumea e mică, prea mică pentru 2 forțe ca ei doi, care o să se atragă curând.

 Image

Advertisements

Ai adus dafinul?

Image

-Nu simt nimic.

-Eu da. E rece și mă-nfioară. E grea ca plumbul și cenușie ca el. Toți spun că e neagră, dar nu. E gri și tristă.

-O vezi?

-Doar uneori. Stă neclintită, închisă în lemn. Dar se mișcă, îi simt mișcarea. Mă uit atent, atât de atent la statornicia ei încât  chiar cred că se mișcă. Știi tu, ca atunci când îți e atât de frig încât simți că ți-e cald. Mă-nțeapă. Îmi înțeapă gândurile și nu mai scap de ea. Închid ochii și o aud.

-Ce zice?

-Nimic. Aud liniștea perfectă.

-Dacă e perfectă, de ce nu-ți place?

-Pentru că doar tăcerea ei e perfectă. În schimb, miroase. O aromă atât de nouă pentru mine, mă obsedează; e parte din mine acum și nu pot să scap de ea. Fiecare moleculă din mine înseamnă o particulă din ea. Nu o mai suport. Mă apasă, nu înțelegi? Mă frământă, nu vezi?

-De ce?

-Pentru că nu am mai stat niciodată atât de aproape de ea. Și pentru că e devastatoare. Distruge, dezintegrează tot, e prea violentă cu toți! Și totuși nu mă revolt împotriva ei pentru că nu pot,e puternică, dar nici nu vreau. Dacă aș încerca să o distrug, m-aș nimici pe mine. Ți-am zis…acum e parte din mine. Ea e eu și eu sunt ea.

-Nu înțeleg.

-E simplu. Gândește doar și nu întreba lucruri stupide. Adu-mi foi de dafin.

-Ce să aduc?

-Foi de dafin. Ți-am spus să încetezi cu întrebările fără rost…

-Dar nu am. Unde sunt?

-Am scris pe ele un acatist.

-Vorbești prostii. Simți din nou durerea? Ar fi bine să te întinzi.

-Adu-mi-le, acum! Când vine, trebuie să i le dau. Ți-am spus că mi-e prietenă și nu vreau s-o dezamăgesc.

-Ce fel de prieten îți cere lucrurile pe care nu le ai? Ai spus că e rea, nu merită!

-Se lasă seara. Vezi?

-Răspunde-mi, te rog. Nu te abate de la subiect.

-Se lasă seara. Vezi? Începe să se întunece și să se lase ceața. Ceața e umedă, plină de dezamăgiri. Așa va veni și ea: umedă și plină de dezamăgiri. Din nou simplu. Și știi de ce vrea acatiste?

-Mi-ai spus să nu mai întreb…

-Acum trebuie doar să răspunzi…

-Nu știu!

-Pentru că facem schimb. Îmi aduce dezamăgiri și îi dau foi de dafin scrise. Doar asta o bucură.

-De ce vrei dezamăgiri?

-De ce n-aș vrea? Sunt bune. Îți arată laturi de-ale tale de care nu erai conștient. Te fac puternic. Suferi și ești sensibil. Fără eșec nu știi ce-i succesul. Fără trădare, nu știi ce-i iubirea. Și, dragostea mea, fără Moarte nu știi ce e Viața și nu poți s-o prețuiești pe cea din urmă. De-asta suntem prieteni…Vreau să cunosc Viața și să o țin aproape de mine, dar fără Moarte nu pot. Iubesc Moartea și cred că și ea mă place…dar ador Viața, cu toate că ea mă urăște. Moartea e aproape, o văd tot mai des, o miros, o ating.

-Nu, nu ești bine. Sun doctorul, nu încerca să vii după mine lângă telefon. N-o să poți!

-Nu-i nevoie, iubito. A venit…și nu am dafinul. Adio!

Image

Claire de lune avec lui.

Image

Pantoful sta de mult aruncat cu fața în jos, căci tălpile nu se mai satură să se scalde în întuneric printre firele de iarbă proaspăt cosite. Urechea lipită de peticul umed de pământ aude pâlpâitul stelelor, simte culoarea uscată a verdeții. Coloana arcuită de la prea mult stat se luptă cu furnicile roșii, care mișună parcă până în măduvă. Fluieratul meu eșuează când încerc să fredonez o melodie pierdută prin memoria-mi răvășită. Luna de 23 păzește și eu fac noapte albă gândindu-mă la tine.

P.S: Claude Debussy, pour toi!

http://www.youtube.com/watch?v=CvFH_6DNRCY

Să fiu Cer.

Image

S-a pornit ploaia. Sute de picături calde îți lovesc trupul ostenit de la atâta alergat. Îți tragi suflul într-o scară de bloc și parcă îi ești recunoscător pentru adăpost. Acum poți să stai liniștit și să îți aranjezi firele rebele de păr, ude și răvășite de la furtună. Uneori un fulger mai săgetează cerul, iar când „beat-ul” tunetelor se pornește ai privilegiul de a urmări concertul rock al naturii. Da, ușor ușor ai impresia că își ia adio și vrea să te elibereze din închisoarea improvizată în ultimele 30 de minute, dar tocmai atunci norii încep să țipe și mai tare. Ești singur în cartier, pe stradă, în fața interfonului ruginit și aștepți ca cerul să-și revină din depresie. Te-ai săturat de toanele lui care-ți strică după-amiezile și serile de vară, care nu te lasă să hoinărești printre clădirile orașului tău și care te împiedică să ajungi la întâlnirile importante. „Blestemat să fie el!”, strigi în capul tău, fără rost, căci cerul nu se blesteamă. El nu suferă, căci asupra lui n-au ce rele să se abată. Totuși plânge, se îneacă în proprii picuri, urlă din toate adâncurile lui și se răzbună pe noi. Da, se răzbună, chiar dacă nu are niciun motiv. În momentele de izolare vrei să fii și tu un Cer. Să îi răvășești pe oamenii pe care nu-i cunoști, dar pe care i-ai dori aproape. N-ar fi mai ușor să trimiți o adiere de vânt, să-i ciufulești bretonul dat cu gel și să-l scoți puțin din pepeni? N-ai vrea să pornești o furtună și să îl ții captiv? Oo da, ce bine ar fi să îl iei pe sus într-o tornadă și să-l arunci în capătul celălalt al lumii. Un individ orgolios n-ar trebui să fie Cer, niciodată! Dar eu vreau. Și nu doar să fac zile negre parșivilor sau glume pe seama naivilor. N-o să fiu o Ran a cerului și nici n-o să-i înec pe oameni cu valuri de furtună. Mi-aș dori să fiu cer pentru un singur motiv: să îmbrățișez întreaga lume. Cerul mai are și momente de tandrețe, zic. Of, ce n-aș da să simt iubirea, ura, optimismul, urâțenia, simțul umorului, aroganța, zâmbetul, viața și moartea, liniștea, pacea, puritatea, tristețea și dezamăgirea mixate într-o mângâiere supremă și să știi că îmbrățișând lumea, îți strângi în brațele nemărginirii și iubirea râvnită.

Ploaia te provoacă să visezi, dar parcă tot cerul o pune să facă asta. Te vede în fiecare zi și te cunoaște mai bine ca oricine. Te ademenește într-un joc de-a leapșa și nu te mai lasă să pleci acasă odată cu înserarea. Ce dacă acum caloianul a fugit și tu nici măcar nu-l mai vezi? Crezi că se joacă pititea cu tine? nici gând…poate pititea psihanalizei propriei tale minți.

Image

   Îmi spun: „Gata, m-am săturat! Un dans în ploaie nu strică deloc. Cer n-o să fiu și udă o s-ajung acasă orice ar fi…”. Dar nu știam că Cerul a reușit să îmi citească și gândurile și că și-a concentrat toate râurile asupra-mi. Mi-am luat avânt să sar peste lacul destul de adânc, format poate din „preamulta” mea meditație și chiar atunci o umbrelă neagră, sobră apare din colțul șoselei. O umbrelă veche și credincioasă, menită nu doar să-și protejeze stăpânul ci și să-i ascundă chipul, poate să-l mistifice în ochii trecătorilor. Fără să spună vreun cuvânt, doar cu o ușoară aplecare a capului mă invită să-i fiu însoțitor. Mă simt nevoit să-i mulțumesc, dar rock-ul s-a făcut deja o simfonie ce se îmbracă în liniște și niciunul dintre noi nu ar fi vrut să întrerupă concertul.

„Cred că Cerul s-a plictisit de mine și m-a trimis acasă…”

Prietenie?

.Omul e 70% apă.  Apa este misterul vieții, deci omul este într-adevăr misterul viețuirii. Totuși enigma individului stă în restul de 30%. Toți avem o parte comună, care ne face să simțim la fel, cu toții ne bucurăm de reușite, cu toții simțim măcar o dată în întreaga existență dragostea și o experimentăm, toți suntem încercați de tristețe și avem perioade grele ce parcă ne doboară. Totuși fiecare dintre noi acționează diferit, este unic și are, cel puțin, o trăsătură definitorie. Suntem construiți, după cum am zis, după același tipar, însă fiecare adaugă pe parcursul vieții elementele proprii de originalitate.

Pot spune că până acum multe tipuri de oameni mi-au intrat în viață și, menținându-mi sinceritatea, pot spune că nu toți sunt daruri ale societății în care trăim.

Temperamentali, orgolioși, irascibili, optimiști, pesimiști, energici sau cu simțul umorului, ei mi-au ajutat să-mi conturez caracterul și să evoluez, pentru că ei formează mediul în care mă dezvolt. Dintre ei mi-am ales prietenii, fără să țin cont de vreo regulă/principiu ori de vreo convingere personală puternică, ceea ce deobicei mă împiedică să văd frumusețea în orice ființă umană. „Cin’ s-aseamănă s-adună!”, corect? Ei bine, nu cred că proverbul se aplică în toate cazurile. Înțeleg că există un liant, o valoare comună, dar de cele mai multe ori, cel puțin în cazul meu, prietenia se simte, ba uneori chiar e intuitivă, capătă rațiune și reușește să lege persoanele în timp. Simți un prieten „la prima vedere” din privire și ulterior din zâmbet. Îi remarci gândurile, care uneori coincid cu ale tale, îți dai seama că se naște ceva între voi de fiecare dată când îi auzi chicotitul, în urma glumelor tale. Treptat, treptat, în urma discuțiilor purtate începi să ai încredere în cel ce-ți va deveni prieten. Involuntar, îți pui sufletul pe masă și începi să-l frămânți, devenind astfel un aluat de sentimente în care prietenul aduce umplutura, fie de cacao, fie cu stafide. Așa îți mărești capacitatea de a-ți înțelege sentimental apropiații, deprinzi empatia și sufletul tău devine unul „gras”, folosind o expresie tot a unui prieten de-ai mei.

„Gașca” de prieteni devine familia pe care ți-o alegi. Fiecare începe să aibă o „sarcină de casă”; unul șterge ferestrele de fiecare dată când se murdăresc și salvează astfel imaginea casei, iar altul încearcă să reamenajeze spațiul din sufrageria mentalității colective, dă cu aspiratorul și aranjează cărțile de suflet ,la propriu, și fără să schimbe identitatea prietenilor săi, le induce adevăratele valori pe care toți din familie le prețuiesc, dar pe care niciodată nu le-au găsit în dezordinea minții lor; unii se ocupă cu invitarea musafirilor în umila, dar armonioasa lor casă, ca serile de vineri să nu fie monotone, iar alții sunt responsabili cu optimismul și energia pozitivă și încearcă mereu să binedispună  oamenii frumoși ce-i înconjoară. În orice caz, fiecare dorește binele celui de lângă și e dispus să își sacrifice timpul pentru ajutor.

Chiar dacă sunt momente tensionate, care durează zile și poate chiar săptămâni, când crezi că trădarea a fost făcută și te simți dărâmat din temelii, adevăratul prieten se va ivi când te aștepți mai puțin, te va înțelege și te va ridica din nou acolo unde ai fost. Sfatul său e primordial pentru tine și chiar dacă nu ajută prea mult în rezolvarea problemei, te simți bine că l-ai primit. E ca un unguent pentru inimă. De multe ori îți fură intimitatea și nu mai vrei să-i lași să-ți intre în grădina sufletului, dar ei te înțeleg din priviri și riscă pentru binele tău sentimental. Pătrund prin efracție prin ochii tăi, „fleașcă” de la atâta emoție, și riscă să se rănească în țepii trandafirilor din grădină, doar ca să te viziteze și să înțeleagă ce e în neregulă cu tine.

Pe unii ajungi să-i iubești, necondiționat, dar nu ai curajul să le spui pentru că ți-e teamă să-i înfrunți. Deși îi cunoști atât de bine și știi că șansele ca sentimentul să fie reciproc sunt foarte mici, poate fine cât piperul măcinat, tu tot ții la ei și te doare când îi vezi tânjind după caracterul altcuiva.

Atunci când te îndrăgostești în schimb de altcineva din afara grupului, iar „subiectul vizat” nu este pe placul celei de-a doua familii, te simți ca cel mai mare criminal. Toți îți spun că ar fi perfect pentru tine, însă tu știi că de fapt prin mintea lor zburdă exact părerile opuse. Pentru tine noul/noua el /ea înseamnă totul și ai face orice ca să-i faci pe plac și uiți astfel de cei ce mereu te-au susținut. Regreți că nu le mai acorzi aceeași atenție, că îi zăpăcești în fiecare minut cu povești stereotipice despre noua țintă și că îți bați capul cu planuri inutile pentru a atrage noua dragoste în plasă, cu toate că știi că acesta/ aceasta are alte „persoane îndrăgite” sau că o conversație pe acest subiect, purtată într-o seară senină de vară ar înlesni mersul lucrurilor.

La fel ca prietenia, iubirea se simte și nu se caută, este râvnită, dar neapreciată la adevărata valoare. Dragostea pleacă de multe ori de la prietenie, dragoste fiind un stadiu avansat al celei din urmă.

Despre dragoste mai târziu…Acum las subiectul suspendat în aer, deși îmi displace acest lucru. Prietenia e o relație mult mai complexă decât pare și se manifestă printr-o stare inexplicabilă „de bine”, cum obișnuim să spunem și nu cred că poate fi cuprinsă aici. Prietenia e subiectivă și aceasta e doar o frântură din gândurile mele. Îmi apreciez sincer toți prietenii, care, deși nu sunt mulți la număr, „îmi știu slăbiciunile, dar îmi arată calitățile, îmi simt temerile, dar îmi întăresc credința, îmi cunosc îngrijorările, dar îmi eliberează spiritul, îmi recunosc defectele, dar îmi subliniază posibilitățile”.[William Arthur Ward]

 Photo: We heart it307087_623725837645527_1852672332_n