ciornă.veche#2

Image

Moartea-i în tot. E în frunze acum, nu are muze și-i fără culoare.

Moartea-i în tot; o să fie-n zăpadă și noi v-om călca-o-n picioare…

Cerul se crapă, ploaia coboară.E rece și udă, nici moartea acum n-o doboară.

Moartea-i în tot,dar viața e apa și apa e ploaie, deci viața o calcă-n picioare.

Noi suntem viață și moartea-i zăpadă, deci moartea vine și pleacă doar de fațadă.

Așa cum tu vezi, așa cum eu simt, mânați amândoi de viață și moarte, o cale măruntă-i bătută de toate.

Triumfă viața, triumfă…

Să fiu Cer.

Image

S-a pornit ploaia. Sute de picături calde îți lovesc trupul ostenit de la atâta alergat. Îți tragi suflul într-o scară de bloc și parcă îi ești recunoscător pentru adăpost. Acum poți să stai liniștit și să îți aranjezi firele rebele de păr, ude și răvășite de la furtună. Uneori un fulger mai săgetează cerul, iar când „beat-ul” tunetelor se pornește ai privilegiul de a urmări concertul rock al naturii. Da, ușor ușor ai impresia că își ia adio și vrea să te elibereze din închisoarea improvizată în ultimele 30 de minute, dar tocmai atunci norii încep să țipe și mai tare. Ești singur în cartier, pe stradă, în fața interfonului ruginit și aștepți ca cerul să-și revină din depresie. Te-ai săturat de toanele lui care-ți strică după-amiezile și serile de vară, care nu te lasă să hoinărești printre clădirile orașului tău și care te împiedică să ajungi la întâlnirile importante. „Blestemat să fie el!”, strigi în capul tău, fără rost, căci cerul nu se blesteamă. El nu suferă, căci asupra lui n-au ce rele să se abată. Totuși plânge, se îneacă în proprii picuri, urlă din toate adâncurile lui și se răzbună pe noi. Da, se răzbună, chiar dacă nu are niciun motiv. În momentele de izolare vrei să fii și tu un Cer. Să îi răvășești pe oamenii pe care nu-i cunoști, dar pe care i-ai dori aproape. N-ar fi mai ușor să trimiți o adiere de vânt, să-i ciufulești bretonul dat cu gel și să-l scoți puțin din pepeni? N-ai vrea să pornești o furtună și să îl ții captiv? Oo da, ce bine ar fi să îl iei pe sus într-o tornadă și să-l arunci în capătul celălalt al lumii. Un individ orgolios n-ar trebui să fie Cer, niciodată! Dar eu vreau. Și nu doar să fac zile negre parșivilor sau glume pe seama naivilor. N-o să fiu o Ran a cerului și nici n-o să-i înec pe oameni cu valuri de furtună. Mi-aș dori să fiu cer pentru un singur motiv: să îmbrățișez întreaga lume. Cerul mai are și momente de tandrețe, zic. Of, ce n-aș da să simt iubirea, ura, optimismul, urâțenia, simțul umorului, aroganța, zâmbetul, viața și moartea, liniștea, pacea, puritatea, tristețea și dezamăgirea mixate într-o mângâiere supremă și să știi că îmbrățișând lumea, îți strângi în brațele nemărginirii și iubirea râvnită.

Ploaia te provoacă să visezi, dar parcă tot cerul o pune să facă asta. Te vede în fiecare zi și te cunoaște mai bine ca oricine. Te ademenește într-un joc de-a leapșa și nu te mai lasă să pleci acasă odată cu înserarea. Ce dacă acum caloianul a fugit și tu nici măcar nu-l mai vezi? Crezi că se joacă pititea cu tine? nici gând…poate pititea psihanalizei propriei tale minți.

Image

   Îmi spun: „Gata, m-am săturat! Un dans în ploaie nu strică deloc. Cer n-o să fiu și udă o s-ajung acasă orice ar fi…”. Dar nu știam că Cerul a reușit să îmi citească și gândurile și că și-a concentrat toate râurile asupra-mi. Mi-am luat avânt să sar peste lacul destul de adânc, format poate din „preamulta” mea meditație și chiar atunci o umbrelă neagră, sobră apare din colțul șoselei. O umbrelă veche și credincioasă, menită nu doar să-și protejeze stăpânul ci și să-i ascundă chipul, poate să-l mistifice în ochii trecătorilor. Fără să spună vreun cuvânt, doar cu o ușoară aplecare a capului mă invită să-i fiu însoțitor. Mă simt nevoit să-i mulțumesc, dar rock-ul s-a făcut deja o simfonie ce se îmbracă în liniște și niciunul dintre noi nu ar fi vrut să întrerupă concertul.

„Cred că Cerul s-a plictisit de mine și m-a trimis acasă…”