Matei și UNIVERS(al)itatea.

Image

Am plecat din nou către aceeași Universitate.  Timpul de așteptare de pe peron îmi ucide și azi speranțele de a vinde ceva. E așa de pustiu încât gândul de moarte mă cuprinde. Mă gândesc la Săftica, dar îmi aduc aminte doar de Matei. Nu înțeleg cum am fost atât de stupid încât l-am pierdut și pe el. De fiecare dată reușesc să dezamăgesc persoanele la care țin cel mai mult. Poate ăsta e motivul pentru care nu îmi place să am prieteni și am renunțat la gândul de a fi o persoană sociabilă. Îmi urlu în tăcere greșelile și mă obișnuiesc cu gândul că poțiunea creativă stă în durere și-ntr-o cană de ceai. „Fiecare zi începe cu mâine”, deci mai am timp să mă schimb. „De mâine o să ies în parc și-o s-o sun pe Catia, mi-e dor de ea!”, dar mereu diminețile târzii mă împiedică să ridic receptorul și să-i spun de fapt de ce am respins-o.

De curând m-am regăsit în amicul mai mic cu jumătate de deceniu. Mă întâmpina mereu la colțul artistului, aproape de scările metroului. Din când în când- de obicei întâziam- mă aștepta cu mâinile mânjite de vopseaua cu care făcea demonstrații trecătorilor, cu gândul de a mă înveseli la vederea unui grup de oameni atrași de șarmul lui. Prea fermecător și totuși, lipsit de prieteni ca mine. Inteligența lui îi făcea pe tineri să-l evite, farmecul atrăgea invidie, iar părul ciufulit, perechea de ochelari fără ramă și puloverul larg, lăsat descheiat, respingea fetele în căutare de „neprevăzut”, cu toate că o persoană mai schimbătoare și surprinzătoare ca Matei nu mai întâlnisem vreodată, până acum. Nu văzusem niciodată o persoană care să citească oriunde apucă, chiar și pe bordura trotuarului, mai mult decât mine, mai profund decât oricine. Mintea lui absoarbe tot, din orice domeniu. Zâmbește nonșalant când tipele de la „Științe Politice” trec pe lângă  noi privindu-ne nu tocmai în cel mai plăcut mod. Glumește pe seama defectelor lui și visează cu ochii deschiși să zboare în Univers și să adune stele. Din păcate a trecut de Univers și a ajuns la UNIVERSitate, trecând print UNIVERSialitate.

Săptămâna trecută, cu spiritul lui spontan și priceperea-n cuvinte mi-a vândut un tablou pe o sumă impresionantă din care aș putea cumpăra poate 4 pânze noi. Mi-a călcat pe orgoliu cu tenișii lui murdari și neîngrijiți și de aici a început totul. N-am vurt să recunosc că e un mai bun psiholog decât mine și că mă depășește în tot ceea ce face, mai puțin în artă. E un nonconformist agreat de societate într-un mod nemaiîntâlnit. Îmi aducea aminte, deseori, de domnișoara Catia, al cărei nume l-am pomenit mai devreme. De multe ori m-am gândit că s-ar potrivi, căci ea, în clasicismul său, nu se rușinează a purta ghiozdan și teniși la facultate și nici n-o interesează dacă ceilalți îi râd în față când le vorbește despre istoria artelor și aplicabilitatea ezoterismului. Dar iluzia se destramă rapid, căci sunt conștient că s-ar distruge singuri, fiecare pe el însuși…ori reciproc. Două forțe mari produc în univers o explozie mai mare decât mi-aș putea închipui cu imaginația mea de muritor, iar noi n-avem nevoie de-un „Big-Bang”; plus că înc-o iubesc.

Continuănd să mă încăpățânez la fiecare concluzie trasă de Matei,am ajuns să nu mai scot o vorbă și să atrag în jurul nostru o atmosferă prea greu de suportat. Fără să spună nimic, își aranjează ochelarii, își reia privirea vigilentă cu care l-am cunoscut și pleacă.  Ultima imagine, ce se derulează ca un film prost atunci când îi pronunț numele,e plină de ceața din țigara lui, ceață prin care se zărește timid părul castaniu. Atât și nimic mai mult.

-Păcat! Era un băiat bun și puteam ajunge prieteni pe viață, ca în poveștile pentru copii, spun cu voce tare, puțin agitat, către un domn cu servietă,aflat în trecere.

M-a durut că l-am pierdut și pe el, ca pe toți ceilalți. Dar oare nu-i mai bine să îi lași să plece decât să le transformi viața într-una ca a ta? Catia e norocoasă că nu m-a ascultat niciodată și nu mi-a luat în seamă prostiile. Matei o s-o întâlnească și o să vorbească despre mine așa cum eu am vorbit cu el despre Catia. Lumea e mică, prea mică pentru 2 forțe ca ei doi, care o să se atragă curând.

 Image

Minune udă.

Image

Mirosul proaspăt al ploii dă năvală pe feresatra deschisă. Oh, ce minune udă!

De când n-am mai alergat cu tine prin ploaie… parcă a trecut o veșnicie.  De când n-am mai auzit râsetul tău de copil și de când n-am mai citit în ochii tăi seninătatea unui răsărit? Nu-mi aduc aminte bine de când, dar poate intuiesc de ce. Ți-ai sfărâmat sufletul pur din cauza unor coincidențe bizare, unor fapte sau mai bine zis… făpturi inexplicabile. Ai făcut un act de teribilism când ți-ai strigat iubirea-n vânt, căci el prea surd s-audă s-a lăsat vrăjit de cântecul unei alte muze. Ți-ai spart oglinda de optimism, în care, din când în când, îți mai priveai chipul. Acum privești în trecut, cu prea puțină speranță în viitor. El a dispărut, vara a trecut și ea… Nostalgia se va dubla, tripla sau chiar mai mult de-atât. Îți vei relua rutina și vei uita de tot ce s-a-ntâmplat, chiar dacă te vei izbi de aceeași ușă închisă, mereu și mereu. Schimbarea s-a produs deja și trebuie să te accepți așa cum ești acum.

Nu fi dură cu tine și nu urla după atenție! Lasă-te purtată de val, așa cum obișnuiai odinioară! Nu-ți fie frică să privești în perspectivă! Dansează fără griji pe cea mai stupidă melodie, citește în prostie orice blog în care te regăsești, admiră orice citat de dragoste și comprimă-ți toate sentimentele într-un singur gând. Pornești pe un drum nou, neasfaltat încă și s-ar putea să-ți fie destul de greu, dar te vei descurca.

N-am mai întâlnit pe cineva atât de încăpățânat și motivat până acum. Nu mă înțelege greșit…nu e un lucru rău. O ambiție și o forță devastatoare mă lovesc atunci când taci. Ești mai puternică-n tăcere, știi? „Așa sunt eu, nu mai încerca să explici, nu mă schimbi ușor”, îmi spui de fiecare dată, chit că n-am avut vreodată intenția să te schimb, probabil știi deja. Ești un om prea frumos, prea complex ca să poți fi deturnat din drumul tău, dar parcă prea naiv. Din bunătatea-ți infinită te lași amăgită de vorbe care „sună bine”, de zâmbete prea false, de intențiile bune, în aparență, ale altora și în final, realizând că sinceritatea ta a fost pângărită vrei să ataci ca o hienă. Dar nu reușești, draga mea, pentru că oamenii buni ca tine iartă și nu întorc spatele dușmanilor atunci când ei au nevoie de tine.

Ești sensibilă și plângi, căci strângi prea multe-n minte și-n inimă. Izbucnești ca un vulcan de lacrimi și provoci o ploaie de tristețe, dar ți-am mai spus și asta: „Ploaia miroase cel mai frumos și dacă ar exista un parfum de ploaie m-aș da tot timpul cu el.” 

Da, ploaia-mi aduce aminte de tine. E rece și critică, cenușie și mohorâtă, furtunoasă și devastatoare pentru cei ce o urăsc. E udă, monotonă și-ntr-o scurgere continuă, obositoare pentru cei ce te contemplă din spatele ferestrei. Totuși pentru cei ce ajung să simtă ploaia, tu ești totul. Toți aceia devin dependenți de mângâierea picurilor tăi. Ești cea care îi revigorează, ești cea care le împrospătează mințile, ești sursă de inspirație. Aduci belșug de râsete, belșug de inocență…însemni belșug. 

De când n-am mai alergat cu tine prin ploaie…Oh, minune udă, nu pleca!

Prietenie?

.Omul e 70% apă.  Apa este misterul vieții, deci omul este într-adevăr misterul viețuirii. Totuși enigma individului stă în restul de 30%. Toți avem o parte comună, care ne face să simțim la fel, cu toții ne bucurăm de reușite, cu toții simțim măcar o dată în întreaga existență dragostea și o experimentăm, toți suntem încercați de tristețe și avem perioade grele ce parcă ne doboară. Totuși fiecare dintre noi acționează diferit, este unic și are, cel puțin, o trăsătură definitorie. Suntem construiți, după cum am zis, după același tipar, însă fiecare adaugă pe parcursul vieții elementele proprii de originalitate.

Pot spune că până acum multe tipuri de oameni mi-au intrat în viață și, menținându-mi sinceritatea, pot spune că nu toți sunt daruri ale societății în care trăim.

Temperamentali, orgolioși, irascibili, optimiști, pesimiști, energici sau cu simțul umorului, ei mi-au ajutat să-mi conturez caracterul și să evoluez, pentru că ei formează mediul în care mă dezvolt. Dintre ei mi-am ales prietenii, fără să țin cont de vreo regulă/principiu ori de vreo convingere personală puternică, ceea ce deobicei mă împiedică să văd frumusețea în orice ființă umană. „Cin’ s-aseamănă s-adună!”, corect? Ei bine, nu cred că proverbul se aplică în toate cazurile. Înțeleg că există un liant, o valoare comună, dar de cele mai multe ori, cel puțin în cazul meu, prietenia se simte, ba uneori chiar e intuitivă, capătă rațiune și reușește să lege persoanele în timp. Simți un prieten „la prima vedere” din privire și ulterior din zâmbet. Îi remarci gândurile, care uneori coincid cu ale tale, îți dai seama că se naște ceva între voi de fiecare dată când îi auzi chicotitul, în urma glumelor tale. Treptat, treptat, în urma discuțiilor purtate începi să ai încredere în cel ce-ți va deveni prieten. Involuntar, îți pui sufletul pe masă și începi să-l frămânți, devenind astfel un aluat de sentimente în care prietenul aduce umplutura, fie de cacao, fie cu stafide. Așa îți mărești capacitatea de a-ți înțelege sentimental apropiații, deprinzi empatia și sufletul tău devine unul „gras”, folosind o expresie tot a unui prieten de-ai mei.

„Gașca” de prieteni devine familia pe care ți-o alegi. Fiecare începe să aibă o „sarcină de casă”; unul șterge ferestrele de fiecare dată când se murdăresc și salvează astfel imaginea casei, iar altul încearcă să reamenajeze spațiul din sufrageria mentalității colective, dă cu aspiratorul și aranjează cărțile de suflet ,la propriu, și fără să schimbe identitatea prietenilor săi, le induce adevăratele valori pe care toți din familie le prețuiesc, dar pe care niciodată nu le-au găsit în dezordinea minții lor; unii se ocupă cu invitarea musafirilor în umila, dar armonioasa lor casă, ca serile de vineri să nu fie monotone, iar alții sunt responsabili cu optimismul și energia pozitivă și încearcă mereu să binedispună  oamenii frumoși ce-i înconjoară. În orice caz, fiecare dorește binele celui de lângă și e dispus să își sacrifice timpul pentru ajutor.

Chiar dacă sunt momente tensionate, care durează zile și poate chiar săptămâni, când crezi că trădarea a fost făcută și te simți dărâmat din temelii, adevăratul prieten se va ivi când te aștepți mai puțin, te va înțelege și te va ridica din nou acolo unde ai fost. Sfatul său e primordial pentru tine și chiar dacă nu ajută prea mult în rezolvarea problemei, te simți bine că l-ai primit. E ca un unguent pentru inimă. De multe ori îți fură intimitatea și nu mai vrei să-i lași să-ți intre în grădina sufletului, dar ei te înțeleg din priviri și riscă pentru binele tău sentimental. Pătrund prin efracție prin ochii tăi, „fleașcă” de la atâta emoție, și riscă să se rănească în țepii trandafirilor din grădină, doar ca să te viziteze și să înțeleagă ce e în neregulă cu tine.

Pe unii ajungi să-i iubești, necondiționat, dar nu ai curajul să le spui pentru că ți-e teamă să-i înfrunți. Deși îi cunoști atât de bine și știi că șansele ca sentimentul să fie reciproc sunt foarte mici, poate fine cât piperul măcinat, tu tot ții la ei și te doare când îi vezi tânjind după caracterul altcuiva.

Atunci când te îndrăgostești în schimb de altcineva din afara grupului, iar „subiectul vizat” nu este pe placul celei de-a doua familii, te simți ca cel mai mare criminal. Toți îți spun că ar fi perfect pentru tine, însă tu știi că de fapt prin mintea lor zburdă exact părerile opuse. Pentru tine noul/noua el /ea înseamnă totul și ai face orice ca să-i faci pe plac și uiți astfel de cei ce mereu te-au susținut. Regreți că nu le mai acorzi aceeași atenție, că îi zăpăcești în fiecare minut cu povești stereotipice despre noua țintă și că îți bați capul cu planuri inutile pentru a atrage noua dragoste în plasă, cu toate că știi că acesta/ aceasta are alte „persoane îndrăgite” sau că o conversație pe acest subiect, purtată într-o seară senină de vară ar înlesni mersul lucrurilor.

La fel ca prietenia, iubirea se simte și nu se caută, este râvnită, dar neapreciată la adevărata valoare. Dragostea pleacă de multe ori de la prietenie, dragoste fiind un stadiu avansat al celei din urmă.

Despre dragoste mai târziu…Acum las subiectul suspendat în aer, deși îmi displace acest lucru. Prietenia e o relație mult mai complexă decât pare și se manifestă printr-o stare inexplicabilă „de bine”, cum obișnuim să spunem și nu cred că poate fi cuprinsă aici. Prietenia e subiectivă și aceasta e doar o frântură din gândurile mele. Îmi apreciez sincer toți prietenii, care, deși nu sunt mulți la număr, „îmi știu slăbiciunile, dar îmi arată calitățile, îmi simt temerile, dar îmi întăresc credința, îmi cunosc îngrijorările, dar îmi eliberează spiritul, îmi recunosc defectele, dar îmi subliniază posibilitățile”.[William Arthur Ward]

 Photo: We heart it307087_623725837645527_1852672332_n