Degetele uscate ating cu gravitate coaja de portocală.
O dezbracă de hainele amare și o lasă doar în cămașa din mătase transparentă.
Îi e frică de mâinile puternice, îi e frig și se înfioară.
Cămașa se desface nasture cu nasture și portocala nu mai e coerentă.
Ar vrea să strige, să îl oprească, dar mintea ei e prinsă-ntr-o capcană.
Carnea ei dulce-acrișoară, mirosul ei de portocală, înnebunește mâna ce-o dezbracă.
Mătasea alunecă pe umerii rotunjiți și cade pe podea.
Și-acum?…E goală. Ce-o să facă?
Mâna o strânge și buzele se apropie: oh, ce dulce sărutare!
Mai vrea, și nu doar una, chit că pentru ea va fi nimicitoare.
O atinge și-o savurează din fiecare bucățică.
Nu se poate stăpâni și mușcă din ea.
Pielea portocalei se crapă și zeama acrișoară se scurge printre degetele aspre,
Suficient cât să împrăștie în toată camera parfumul ei.
„Ce nebunie, să mor într-o așa plăcere!”, își zise portocala închizând ochii.
„Ce bună ar fi o mandarină, e suavă, o copilă!”, conchise M. plin de zeama răposatei.
SINESTEZIA CUVINTELOR 