Dragoste de portocală.

Image

Degetele uscate ating cu gravitate coaja de portocală.

O dezbracă de hainele amare și o lasă doar în cămașa din mătase transparentă.

Îi e frică de mâinile puternice, îi e frig și se înfioară.

Cămașa se desface nasture cu nasture și portocala nu mai e coerentă.

Ar vrea să strige, să îl oprească, dar mintea ei e prinsă-ntr-o capcană.

Carnea ei dulce-acrișoară, mirosul ei de portocală, înnebunește mâna ce-o dezbracă.

Mătasea alunecă pe umerii rotunjiți și cade pe podea.

Și-acum?…E goală. Ce-o să facă?

Mâna o strânge și buzele se apropie: oh, ce dulce sărutare!

Mai vrea, și nu doar una, chit că pentru ea va fi nimicitoare.

O atinge și-o savurează din fiecare bucățică.

Nu se poate stăpâni și mușcă din ea.

Pielea portocalei se crapă și zeama acrișoară se scurge printre degetele aspre,

Suficient cât să împrăștie în toată camera parfumul ei.

„Ce nebunie, să mor într-o așa plăcere!”, își zise portocala închizând ochii.

„Ce bună ar fi o mandarină, e suavă, o copilă!”, conchise M. plin de zeama răposatei.

Image

Advertisements

Ai adus dafinul?

Image

-Nu simt nimic.

-Eu da. E rece și mă-nfioară. E grea ca plumbul și cenușie ca el. Toți spun că e neagră, dar nu. E gri și tristă.

-O vezi?

-Doar uneori. Stă neclintită, închisă în lemn. Dar se mișcă, îi simt mișcarea. Mă uit atent, atât de atent la statornicia ei încât  chiar cred că se mișcă. Știi tu, ca atunci când îți e atât de frig încât simți că ți-e cald. Mă-nțeapă. Îmi înțeapă gândurile și nu mai scap de ea. Închid ochii și o aud.

-Ce zice?

-Nimic. Aud liniștea perfectă.

-Dacă e perfectă, de ce nu-ți place?

-Pentru că doar tăcerea ei e perfectă. În schimb, miroase. O aromă atât de nouă pentru mine, mă obsedează; e parte din mine acum și nu pot să scap de ea. Fiecare moleculă din mine înseamnă o particulă din ea. Nu o mai suport. Mă apasă, nu înțelegi? Mă frământă, nu vezi?

-De ce?

-Pentru că nu am mai stat niciodată atât de aproape de ea. Și pentru că e devastatoare. Distruge, dezintegrează tot, e prea violentă cu toți! Și totuși nu mă revolt împotriva ei pentru că nu pot,e puternică, dar nici nu vreau. Dacă aș încerca să o distrug, m-aș nimici pe mine. Ți-am zis…acum e parte din mine. Ea e eu și eu sunt ea.

-Nu înțeleg.

-E simplu. Gândește doar și nu întreba lucruri stupide. Adu-mi foi de dafin.

-Ce să aduc?

-Foi de dafin. Ți-am spus să încetezi cu întrebările fără rost…

-Dar nu am. Unde sunt?

-Am scris pe ele un acatist.

-Vorbești prostii. Simți din nou durerea? Ar fi bine să te întinzi.

-Adu-mi-le, acum! Când vine, trebuie să i le dau. Ți-am spus că mi-e prietenă și nu vreau s-o dezamăgesc.

-Ce fel de prieten îți cere lucrurile pe care nu le ai? Ai spus că e rea, nu merită!

-Se lasă seara. Vezi?

-Răspunde-mi, te rog. Nu te abate de la subiect.

-Se lasă seara. Vezi? Începe să se întunece și să se lase ceața. Ceața e umedă, plină de dezamăgiri. Așa va veni și ea: umedă și plină de dezamăgiri. Din nou simplu. Și știi de ce vrea acatiste?

-Mi-ai spus să nu mai întreb…

-Acum trebuie doar să răspunzi…

-Nu știu!

-Pentru că facem schimb. Îmi aduce dezamăgiri și îi dau foi de dafin scrise. Doar asta o bucură.

-De ce vrei dezamăgiri?

-De ce n-aș vrea? Sunt bune. Îți arată laturi de-ale tale de care nu erai conștient. Te fac puternic. Suferi și ești sensibil. Fără eșec nu știi ce-i succesul. Fără trădare, nu știi ce-i iubirea. Și, dragostea mea, fără Moarte nu știi ce e Viața și nu poți s-o prețuiești pe cea din urmă. De-asta suntem prieteni…Vreau să cunosc Viața și să o țin aproape de mine, dar fără Moarte nu pot. Iubesc Moartea și cred că și ea mă place…dar ador Viața, cu toate că ea mă urăște. Moartea e aproape, o văd tot mai des, o miros, o ating.

-Nu, nu ești bine. Sun doctorul, nu încerca să vii după mine lângă telefon. N-o să poți!

-Nu-i nevoie, iubito. A venit…și nu am dafinul. Adio!

Image

Spune-i că miroase-a pernă…

Image

Spune-i c-o iubești și că miroase-a pernă,

Spune-i că e dimineață și că iubirea ți-e latentă.

Spune-i că n-are nevoie de vreun compliment și că

nu poți să-ți exprimi în mod coerent iubirea.

Citește-i în ochi satisfacția de a vorbi cu tine,

Întoarce-o pe-o parte și adu-ți aminte

Să-i simți mângâierea din vorbele-i ușoare

pe care tocmai le-a spus doar ca să-și arate șarmul.

Spune-i că sexul nu e bun pentru ea și că „dragoste” sună mai bine,

Spune-i că cearcănele tale nu înseamnă nimic și că-ți revii de la sine,

Spune-i că joaca acum s-a-ncheiat

și că altele au fost doar un joc, să mimezi nepăsarea.

Clipește rar și urmărește-i mișcarea,

Prinde-o în glumă de glezna din iaurt,

Du-o în soare și învaț-o să prindă culoarea

din geamul care s-a crăpat de curând.

Nu-i spune că ai savura din ea ca dintr-o savarină,

Nu-i spune că mâine vrei să te trezești iar lângă ea, dar fără să fi adormit,

Nu-i spune că acum va fi a ta copilă și că

iubirea ta nu e un mit.

Image

Nu o lăsa să te descopere acum,că-i prea devreme

Pentru că, nici ea nu-ți spune că scrie ieftine poeme.

Românie, plai cu flori!

Image

Photo: București Optimist

Am spus că voi scrie despre oameni frumoși și poate, cândva, și cu ajutorul acestora. Aș putea să încep a povesti despre mine, aș putea să mă descriu în o mie de cuvinte, dar cred că asta ar însemna o pierdere de timp. Treptat, cei ce vor naviga printre scrierile mele își vor da seama cine sunt și cum sunt eu de fapt, căci nu urmăresc altceva decât să-mi aștern gândurile pe suport virtual.

Încep, astfel, cu cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit până acum, cu românii, cu cei ce m-au înconjurat de când m-am născut și cei ce îmi vor fi alături până când lumea materială va înceta să existe pentru mine. Încep cu românul cu inimă caldă, simțitor la suferințele fratelui său, cu cel ce a sărit întotdeauna în ajutorul aproapelui. Românul înalt, semeț a stat întotdeauna cu fruntea sus, păzit de propria-i mândrie, de propria-i demnitate. Românul, deși orgolios din naștere, a știut când să lase de la el, dând dovadă de înțelepciune. Viteaz, puternic și răzvrătit împotriva nedreptății a căutat neîncetat adevărul și a luptat pentru el. Frământarea românului de rând e evidentă atunci când nonvaloarea ia locul adevăratelor valori, când șiretenia și comploturile necinstite conduc către ruinarea unor plaiuri pitorești, unui popor care a iubit mereu transparența și sinceritatea.

Totuși, unde sunt acești români? De ce nu vedem pretutindeni rezultatele muncii lor? De ce nu vedem progresul? Cei cu potențial stau încă ascunși în propria lor cochilie. Da, singura greșeală a noastră, a tuturor, a fost că nu am strigat atunci când a fost nevoie, am avut și avem dubii în ceea ce ne privește. Suntem puternici, dar ne este frică să o recunoaștem. Ce-i drept în ultima perioadă am tot auzit „zvonuri” cum că noi n-am avea onoare, n-am mai avea spirit patriotic, ne-am da țara următorului investitor străin. Ei bine, eu nu cred asta cât timp mai există tineri motivați să trăiască mai bine, să schimbe ceva în bine și să tragă un semnal de alarmă pentru societatea civilă din România.

Despre acești tineri aș scrie romane întregi, dacă aș avea timpul necesar la dispoziție. Sunt energici, optimiști, au spirit practic și sunt intuitivi. Îți zâmbesc la orice pas sunt permanent neliniștiți, dar încrezători în ziua de mâine. Trăiesc în prezent cu admirație pentru trecut și cu inițiativă pentru viitor. Ei nu stau locului o clipă, se implică activ în activități de voluntariat, citesc, citesc și iar citesc. Par modești și nu îți sar cu nimic în ochi, la prima vedere. Poate ca aspect sunt ca toți ceilalți, însă atunci când te izbești de privirea lor pătrunzătoare, când le remarci surâsul șarmant, realizezi că ai de a face cu o persoană puternică și carismatică, inteligentă și temperată. Totuși, interfața biologică nu spune prea multe și nu poți identifica liderul de mâine în oricare tânăr de azi, însă atunci când ajungi să comunici cu el conștientizezi că este cel ce are nevoie de susținere și afirmare. Până acum, viața mi-a scos în cale o mulțime de astfel de prototipuri de oameni frumoși, români de-ai mei care m-au făcut de-atâtea ori să afirm cu tărie că și eu sunt român, că îmi iubesc pământul ăsta sfânt și că îi iubesc pe ei! Le simt parfumul zilnic, chiar dacă nu i-am mai văzut de ani, luni, săptămâni, zile sau ore. Îi admir și îi respect, le mulțumesc în fiecare clipă că m-au lăsat să le intru în vieți-le. Râvnesc la vorbele și sfaturile unora și la mângâierile altora. Mă trezesc cu gândul la ei și mă culc cu gândul la ei, căci florile României îți șterg orice amintire și se lipesc de memoria ta pentru totdeauna. Îți acaparează mintea și nu te lasă să ațipești până nu le vizualizezi măcar o dată frumusețea. Sunt oameni speciali, oameni complicați cărora le datorăm încrederea și în care ne punem încrederea.

„Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: “Sunt român!” ”- Al. Vlahuță [„România pitorească”]