ciornă.veche.

Vântul spulberă noaptea,

Sufletul prinde lumină acum

Și noaptea umple eternitatea.

Fac parte dintr-un univers obscur.

Alergi prin mine, prin a mea minte;prin tot.

Și vântul spulberă stelele.

Nu pot să dorm, mă zăpăcești

Și nori-și trimit de îndată ploile.

Aș vrea să te simt, să mă strângi la piept.

Să-ți respir răsuflarea fierbinte.

Va fi iarnă curând și încă te-aștept

Să-mi spui ce simți tu pentru mine.

Râvnesc doar sărutul pe pleoapele lungi,

Doar mâna ușoară prin părul meu fin.

Al tău parfum rece pe al meu gât să-l arunci

Și vântul să ne-acopere fețele.

Pupila se dilată când te văd zâmbind

Doar șarmul tău mă copleșește.

Părul răvășit îmi amintește de vânt,

A cărui viteză tot crește,tot crește.

E-o tornadă pe cer! Infinitul negru în praf e-necat.

Mi-e teamă că nu mai rezist si-ntr-un fel

O să-ți spun tot ce cred, cu gându-mpăcat.

“Mă iubești? Eu da!”

Și vântul în briză se potolește.

Acum că ți-am zis, în sec înghițind

Va fi totul iară firește?

P.S: Cum anul e pe sfârșite, aș vrea să postez toate „ciornele” mele. Pentru 2014, un nou început. Să ne citim cu bine, dragilor!

Ai adus dafinul?

-Nu simt nimic.

-Eu da. E rece și mă-nfioară. E grea ca plumbul și cenușie ca el. Toți spun că e neagră, dar nu. E gri și tristă.

-O vezi?

-Doar uneori. Stă neclintită, închisă în lemn. Dar se mișcă, îi simt mișcarea. Mă uit atent, atât de atent la statornicia ei încât  chiar cred că se mișcă. Știi tu, ca atunci când îți e atât de frig încât simți că ți-e cald. Mă-nțeapă. Îmi înțeapă gândurile și nu mai scap de ea. Închid ochii și o aud.

-Ce zice?

-Nimic. Aud liniștea perfectă.

-Dacă e perfectă, de ce nu-ți place?

-Pentru că doar tăcerea ei e perfectă. În schimb, miroase. O aromă atât de nouă pentru mine, mă obsedează; e parte din mine acum și nu pot să scap de ea. Fiecare moleculă din mine înseamnă o particulă din ea. Nu o mai suport. Mă apasă, nu înțelegi? Mă frământă, nu vezi?

-De ce?

-Pentru că nu am mai stat niciodată atât de aproape de ea. Și pentru că e devastatoare. Distruge, dezintegrează tot, e prea violentă cu toți! Și totuși nu mă revolt împotriva ei pentru că nu pot,e puternică, dar nici nu vreau. Dacă aș încerca să o distrug, m-aș nimici pe mine. Ți-am zis…acum e parte din mine. Ea e eu și eu sunt ea.

-Nu înțeleg.

-E simplu. Gândește doar și nu întreba lucruri stupide. Adu-mi foi de dafin.

-Ce să aduc?

-Foi de dafin. Ți-am spus să încetezi cu întrebările fără rost…

-Dar nu am. Unde sunt?

-Am scris pe ele un acatist.

-Vorbești prostii. Simți din nou durerea? Ar fi bine să te întinzi.

-Adu-mi-le, acum! Când vine, trebuie să i le dau. Ți-am spus că mi-e prietenă și nu vreau s-o dezamăgesc.

-Ce fel de prieten îți cere lucrurile pe care nu le ai? Ai spus că e rea, nu merită!

-Se lasă seara. Vezi?

-Răspunde-mi, te rog. Nu te abate de la subiect.

-Se lasă seara. Vezi? Începe să se întunece și să se lase ceața. Ceața e umedă, plină de dezamăgiri. Așa va veni și ea: umedă și plină de dezamăgiri. Din nou simplu. Și știi de ce vrea acatiste?

-Mi-ai spus să nu mai întreb…

-Acum trebuie doar să răspunzi…

-Nu știu!

-Pentru că facem schimb. Îmi aduce dezamăgiri și îi dau foi de dafin scrise. Doar asta o bucură.

-De ce vrei dezamăgiri?

-De ce n-aș vrea? Sunt bune. Îți arată laturi de-ale tale de care nu erai conștient. Te fac puternic. Suferi și ești sensibil. Fără eșec nu știi ce-i succesul. Fără trădare, nu știi ce-i iubirea. Și, dragostea mea, fără Moarte nu știi ce e Viața și nu poți s-o prețuiești pe cea din urmă. De-asta suntem prieteni…Vreau să cunosc Viața și să o țin aproape de mine, dar fără Moarte nu pot. Iubesc Moartea și cred că și ea mă place…dar ador Viața, cu toate că ea mă urăște. Moartea e aproape, o văd tot mai des, o miros, o ating.

-Nu, nu ești bine. Sun doctorul, nu încerca să vii după mine lângă telefon. N-o să poți!

-Nu-i nevoie, iubito. A venit…și nu am dafinul. Adio!

Fără noimă.Identitate.Sub acoperire.

– Băieții sunt ca jeleurile pentru fetițe, zise ea. Cam stupid, nu crezi?

– Și cutia mea cu praline unde este?

-Ar fi un gest teribilist să ți-o dau!

-Știai că-mi spun rugăciunea în fiecare seară?

-Dar nu are niciun sens ce zici aici.

-Mă suni? Vreau să strâng noaptea-n telefon.

-Pot să respir în părul tău. Cred că are oxigen.

-De ce ceasul are două limbi și nicio gură?

-Dragă, sunt glume proaste. Gândurile unde se duc când le uităm?

-Nu mai vreau să vorbesc cu tine. Oprește planeta, vreau să cobor!

-Am înțeles iubito, o să păstrez acest moment, vreau să-l folosesc altădată.

Claire de lune avec lui.

Pantoful sta de mult aruncat cu fața în jos, căci tălpile nu se mai satură să se scalde în întuneric printre firele de iarbă proaspăt cosite. Urechea lipită de peticul umed de pământ aude pâlpâitul stelelor, simte culoarea uscată a verdeții. Coloana arcuită de la prea mult stat se luptă cu furnicile roșii, care mișună parcă până în măduvă. Fluieratul meu eșuează când încerc să fredonez o melodie pierdută prin memoria-mi răvășită. Luna de 23 păzește și eu fac noapte albă gândindu-mă la tine.

P.S: Claude Debussy, pour toi!

http://www.youtube.com/watch?v=CvFH_6DNRCY